Consiliul Concurenței: Diferența de preț între laptele de marcă proprie și cel de brand este de doar 11%
Un studiu al Consiliului Concurenței arată că în 2025, un litru de lapte 3,5% grăsime marca proprie costă cu 0,6 bani mai puțin decât cel de brand, diferența fiind de 11%. Laptele poate fi identic calitativ, procesat în aceeași fabrică.

În 2025, diferența medie de preț dintre un litru de lapte cu grăsime 3,5% marcă proprie și același produs vândut sub un brand de producător este de 0,6 bani, adică 11%, potrivit unui studiu realizat de Consiliul Concurenței. Datele au fost extrase de la 19 procesatori din România.
Evoluția diferențelor de preț
Cea mai mare diferență s-a înregistrat în 2015-2016, când mărcile retailerilor costau, în medie, 2,3-2,1 lei, iar laptele de brand ajungea la 3,1-3 lei. În prezent, ambele categorii reacționează similar la factorii de cost, menținând o traiectorie sincronizată.
Coeficientul de corelație între prețul mărcii private și cel al brandului propriu este de 0,94, ceea ce indică o interdependență majoră. În intervalul 2024-2025, se observă o divergență strategică: prețul mărcii private se stabilizează la aproximativ 5,2 RON, în timp ce brandul de producător urcă spre 5,8 RON.
De ce sunt mărcile private mai ieftine?
Analiza Consiliului Concurenței arată că laptele din interiorul ambalajului poate fi identic calitativ, procesat în aceeași fabrică. Diferența de preț provine din structura de costuri și strategia comercială.
Procesatorii investesc în promovare, reclame TV, branding și design de ambalaj pentru brandul propriu, cheltuieli care se regăsesc în prețul final. Pentru marca privată, nu există costuri de marketing suportate de procesator, iar produsul se vinde prin poziționarea la raft și reputația magazinului.
De asemenea, mărcile private sunt livrate în cantități mari direct în depozitele retailerului, simplificând distribuția. Contractele implică volume mari și constante, permițând o planificare eficientă a producției și costuri unitare reduse.
Retailerul garantează achiziția, iar procesatorul acceptă o marjă de profit mai mică pe unitate, bazându-se pe volum. Uneori, procesatorii acceptă contracte cu profit minim pentru a menține fabricile la capacitate maximă și a nu pierde cota de piață.