Acordul SUA-Iran, semn al limitelor puterii americane în Orientul Mijlociu
Memorandumul de pace dintre Statele Unite și Iran reflectă o flexibilizare a poziției Washingtonului, care renunță la cerințe esențiale privind programul nuclear iranian și acceptă continuarea îmbogățirii uraniului pe teritoriul Iranului.
Acordul de pace încheiat între Statele Unite și Iran reprezintă o recunoaștere implicită a faptului că Washingtonul nu a reușit să obțină prin forță militară obiectivele pe care și le propusese inițial. Analiza documentului convenit între cele două părți sugerează că administrația americană a renunțat la o serie de condiții considerate anterior esențiale în negocierile privind programul nuclear iranian.
Un acord semnat la Versailles, simbol al compromisului
Semnarea memorandumului la Versailles – loc asociat în memoria colectivă cu tratatele impuse în urma conflictelor majore – a atras atenția observatorilor internaționali. Pentru criticii administrației Trump, alegerea locului simbolizează diferența dintre obiectivele declarate înaintea conflictului și rezultatul final al negocierilor, scrie The Guardian.
Înainte de izbucnirea războiului de 12 zile dintre Israel și Iran, susținut de Statele Unite, Washingtonul prezentase un set de condiții stricte pentru un eventual acord nuclear. Printre acestea se numărau eliminarea aproape completă a capacităților iraniene de îmbogățire a uraniului, transferul în afara țării al stocurilor existente de material nuclear îmbogățit și interzicerea construirii unor noi facilități de procesare.
Documentul actual reflectă însă o abordare mult mai flexibilă. Președintele Donald Trump a recunoscut, în cadrul summitului G7 de la Évian, că Iranul va putea continua îmbogățirea uraniului pe propriul teritoriu, argumentând că și alte state din regiune dețin programe nucleare.
Renunțarea la cerințe esențiale și relaxarea sancțiunilor
Washingtonul nu mai insistă asupra eliminării imediate a stocurilor iraniene de uraniu puternic îmbogățit. Oficialii americani acceptă acum posibilitatea ca acestea să fie diluate sub supravegherea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), chiar pe teritoriul Iranului.
Memorandumul prevede și o relaxare treptată a regimului de sancțiuni economice. Pentru ca exporturile de petrol iranian să poată fi reluate, Statele Unite vor trebui să acorde derogări nu doar pentru tranzacțiile comerciale directe, ci și pentru servicii conexe precum transportul, asigurările și operațiunile bancare. Experți în sancțiuni avertizează că o asemenea măsură ar afecta însăși arhitectura sistemului de presiune economică construit de Washington împotriva Teheranului în ultimele decenii.
Dacă negocierile nucleare vor evolua favorabil, ar putea urma și ridicarea unor sancțiuni primare și secundare, precum și a unor restricții internaționale, într-o schimbare care ar redefini relațiile americano-iraniene într-un mod fără precedent de la Revoluția Islamică din 1979.
Strâmtoarea Hormuz și fondul de reconstrucție
În centrul negocierilor se află și redeschiderea completă a traficului prin Strâmtoarea Hormuz, una dintre cele mai importante rute energetice ale lumii. Paradoxal, susțin criticii acordului, conflictul militar a contribuit la destabilizarea unei căi maritime care funcționa înainte de izbucnirea ostilităților. Textul memorandumului sugerează că actualul regim de navigație liberă este garantat doar pentru o perioadă de 60 de zile, după care Iranul și statele din Golf vor începe discuții privind administrarea viitoare a zonei.
Documentul include și propunerea creării unui fond de reconstrucție de aproximativ 350 de miliarde de dolari pentru Iran. Statele Unite afirmă că vor facilita înființarea mecanismului financiar, însă nu intenționează să contribuie direct la finanțarea acestuia. Pentru ca proiectul să devină realitate, statele din Golf ar trebui să suporte o parte semnificativă a costurilor, în pofida tensiunilor generate de conflictul recent și a impactului economic pe care l-au resimțit propriile economii.
Analiștii consideră că nici măcar deblocarea activelor iraniene din străinătate, estimate la aproximativ 24 de miliarde de dolari, nu va fi suficientă pentru a rezolva problemele structurale ale economiei iraniene.
Un cadru pentru negocieri, nu un tratat
Mulți dintre participanții la negocieri resping comparațiile directe cu acordul nuclear din 2015, negociat în timpul administrației Barack Obama. Contextul actual este diferit, în special după deteriorarea infrastructurii nucleare iraniene în urma conflictului recent. Totuși, diferența fundamentală constă în natura documentelor. Acordul din 2015 era un tratat complex de control al armamentului, cu mecanisme detaliate de verificare și monitorizare. Memorandumul actual reprezintă mai degrabă un cadru pentru negocieri viitoare, fără a oferi soluții concrete privind verificarea programului nuclear iranian.
Textul se limitează la reafirmarea poziției Iranului potrivit căreia nu urmărește obținerea unei arme nucleare. Pentru experții în neproliferare, însă, declarațiile de intenție au o valoare limitată în absența unor mecanisme solide de control și verificare.
Trump invocă riscurile economice globale
Explicând motivele care au stat la baza acordului, Donald Trump a invocat în mod direct riscurile economice globale generate de continuarea conflictului. Președintele american a avertizat că prelungirea războiului ar fi putut provoca o recesiune internațională și perturbări severe ale aprovizionării cu petrol.
