Experimentul lui Melvin Lerner: De ce învinovățim victimele pentru a ne proteja psihologic

În fiecare zi, oamenii comentează tragedii, agresiuni, accidente sau cazuri de sărăcie. Și, aproape inevitabil, apare cineva care întreabă: „Dar ea ce a făcut?”, „Sigur a greșit și el cu ceva” sau „Nu ajungi în situația asta fără să ai o parte din vină”. De unde vine această nevoie de a găsi o greșeală la victimă? Un experiment celebru din anii ’60 a arătat că tendința de a învinovăți persoanele care suferă nu este neapărat cruzime, ci un mecanism psihologic surprinzător.

Observațiile lui Melvin Lerner

Psihologul american Melvin Lerner (1929–2016) a avut o influență majoră asupra psihologiei sociale moderne. În anii 1960, în timp ce se forma ca psiholog clinician și observa viața din spitalele de psihiatrie, Lerner a remarcat un fenomen care părea să sfideze bunul-simț: oameni educați, empatici și bine intenționați ajungeau frecvent să îi considere pe pacienți responsabili pentru propria suferință.

Lerner credea că, atribuind responsabilitatea tulburării pacientului, personalul medical se proteja de o realitate dificilă de digerat: că o parte din suferința pe care o vedeau zilnic nu putea fi vindecată, indiferent cât de bine își făceau meseria. La scurt timp, a observat aceeași logică în altă parte, într-o discuție în care studenți universitari descriau persoanele sărace drept responsabile pentru propria sărăcie.

Experimentul din 1966

Pentru a verifica observația, Lerner și colega sa Carolyn Simmons au conceput în 1966 un experiment în care 72 de studente urmau să observe, printr-o oglindă unidirecțională, o femeie care primea șocuri electrice pentru greșelile făcute la un test. Femeia era, de fapt, o actriță, iar șocurile nu existau. Însă participantele nu știau asta.

Când li s-a spus că nu pot face nimic pentru a opri suferința ei, multe participante au început să o evalueze mai negativ pe femeie și să îi atribuie o parte din responsabilitatea pentru ceea ce i se întâmpla. Femeia a fost descrisă ca neatentă, ca responsabilă pentru propria situație, ca meritând, într-o anumită măsură, ce i se întâmpla.

Mecanismul psihologic al credinței într-o lume dreaptă

Mecanismul descris de Lerner pornește de la o nevoie fundamentală: convingerea că trăim într-o lume ordonată și predictibilă, în care propriile acțiuni determină propriile rezultate. Atunci când cineva nevinovat suferă fără motiv, această convingere e amenințată direct. Implicația de fond e personală și incomodă: dacă i s-a întâmplat lui fără vină, înseamnă că ar putea să se întâmple și celui care privește, fără ca acesta să poată face vreo diferență.

Una dintre modalitățile prin care oamenii reduc acest disconfort este să găsească un motiv pentru care victima ar fi contribuit la propria situație. Astfel, suferința nu mai pare complet arbitrară, iar lumea își păstrează aparența de loc ordonat și predictibil.

Aplicații și consecințe

Cu mii de citări în literatura de specialitate, mecanismul descris de Lerner a devenit unul dintre cele mai testate și confirmate fenomene din psihologia atribuirii. Teoria lui Lerner explică situații pe care le întâlnim frecvent în viața de zi cu zi: reacțiile la agresiuni sexuale – ideea că victima „a provocat” cumva ce s-a întâmplat -, atitudinile față de persoanele bolnave, sau judecățile despre sărăcie, unde explicația individuală (lene, lipsă de efort) e preferată celei structurale.

Există și o variantă mai puțin discutată, dar la fel de gravă: cei care cred ferm într-o lume dreaptă și trec ei înșiși printr-o traumă tind să întoarcă vina spre propria persoană – „ce am făcut eu de am meritat asta” – un proces care poate complica semnificativ recuperarea, adăugând rușine și vinovăție peste evenimentul traumatic în sine.

Două tipuri de credință în lumea dreaptă

Cercetările ulterioare au arătat că nu e vorba de o singură credință, ci de două, care nu coincid neapărat la aceeași persoană: convingerea că lumea e dreaptă cu tine personal, și convingerea că e dreaptă cu oamenii în general. Cineva poate crede ferm în a doua și, în același timp, să se considere excepția nedreaptă de la propria regulă.