Psiholog: Prima școală de relații este familia, nu manualele de parenting
Copiii învață despre relații nu din cărți sau podcasturi, ci din observarea părinților. Psihologia adleriană subliniază importanța atmosferei familiale și a cooperării.
Noi, părinții, am devenit foarte preocupați de copii și de modul în care îi creștem. Vorbim despre emoțiile lor, despre nevoile lor, despre reglare emoțională, despre limite sănătoase, despre validare, atașament și dezvoltare. Citim cărți, urmărim podcast-uri, mergem la cursuri și încercăm să aflăm cum ar trebui să procedăm pentru a nu greși prea mult. Ajungi să ai impresia că, dacă petreci suficient timp pe internet, copilul poate fi crescut corect cu ajutorul a trei podcast-uri, două cărți și câteva citate inspiraționale lipite pe frigider.
Copiii observă relația dintre părinți
Între timp, copilul continuă să facă un lucru surprinzător de simplu și de vechi. Se uită la noi și observă, tot. Nu doar felul în care vorbim cu el, ci și felul în care vorbim între noi. Ne urmărește când suntem obosiți, când ne enervăm, când nu suntem de acord, când ne cerem scuze și când nu ne cerem scuze. Ne vede când colaborăm și când concurăm, când încercăm să rezolvăm o problemă și când reușim performanța de a transforma o neînțelegere banală într-un conflict care durează mai mult decât problema care l-a provocat.
Există o tendință firească de a privi dezvoltarea copilului prin prisma relației pe care o are cu părinții săi (mai exact cu adulții semnificativi în dezvoltarea sa – bunici, frați mai mari, alte rude, părinți adoptivi). Este importantă și este decisivă.
Atmosfera familială, mai importantă decât regulile
Totuși, există un alt aspect care îi influențează profund felul în care începe să înțeleagă lumea: relația dintre adulții care îl cresc. Înainte să știe ce este o relație romantică, înainte să aibă propriile relații și cu mult înainte să își întemeieze o familie, copilul asistă la una dintre cele mai importante lecții despre oameni. O lecție care nu este predată intenționat, nu apare în niciun manual și nu poate fi rezumată într-o recomandare de parenting. Este pur și simplu viața trăită în fața lui, zi după zi.
În psihologia adleriană și în lucrările lui Rudolf Dreikurs, apare frecvent ideea atmosferei familiale. Nu doar regulile contează și nu doar intențiile bune, contează atmosfera, climatul emoțional al casei, felul în care oamenii trăiesc împreună, își împart responsabilitățile, gestionează diferențele și găsesc sau nu găsesc modalități de a coopera.
Cooperarea, o lecție esențială
Iar cooperarea este un cuvânt despre care parcă vorbim din ce în ce mai puțin (sau chiar dacă vorbim nu ne prea iese în practică). Vorbim mult despre independență, autonomie și dezvoltare personală, vorbim despre libertatea de a ne urma propriul drum și despre dreptul de a ne proteja spațiul personal. Mai rar vorbim despre capacitatea unor oameni diferiți de a construi ceva împreună fără să transforme fiecare diferență într-o luptă pentru putere.
Poate să nu înțeleagă motivele unei discuții despre bani, să nu știe nimic despre stresul profesional al părinților sau despre grijile pe care le au ca adulți, însă vede perfect cine ascultă și cine nu ascultă, cine vorbește și cine este redus la tăcere, cine își asumă greșelile și cine găsește întotdeauna un vinovat. Vede dacă respectul există doar în teorie sau și în practică, dacă puterea este împărțită sau concentrată într-o singură direcție și dacă oamenii cooperează sau concurează.
Conflictul nu este problema, ci modul de gestionare
Una dintre cele mai răspândite idei despre copilărie este că problemele apar atunci când părinții se ceartă. Este o explicație simplă și tocmai de aceea este atât de atractivă. Numai că oamenii se ceartă, s-au certat acum o sută de ani și se vor certa și peste o sută de ani. Două persoane diferite vor avea întotdeauna momente în care nu sunt de acord, vor avea priorități diferite, valori diferite, zile proaste și frustrări pe care nu le gestionează întotdeauna exemplar.
Conflictul nu este excepția, conflictul este parte din viață. Întrebarea importantă nu este dacă există, ci ce se întâmplă cu el. Există familii în care oamenii se contrazic, se supără și apoi găsesc o cale să repare relația. Nu întotdeauna elegant și nu întotdeauna repede, dar suficient cât copilul să vadă că diferențele nu distrug automat apropierea. Există și familii în care fiecare dezacord devine o competiție continuă despre cine are dreptate, cine câștigă, cine pierde și cine reușește să aducă pe masă cele mai multe reproșuri adunate în ultimii ani.
În astfel de situații, copilul nu învață că oamenii diferă. Învață că relațiile sunt lupte pentru putere. Și poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care le duce cu el mai târziu.
Concluziile copiilor despre lume
Pentru că un copil nu observă doar comportamente. Începe să construiască explicații despre ceea ce vede și ajunge la concluzii care, de multe ori, sunt mult mai influente decât evenimentele în sine. În limbaj adlerian, începe să își formeze propria logică despre lume și despre locul lui în ea. Uneori, concluziile sunt simple și utile: oamenii pot fi de încredere, diferențele se pot rezolva, nu trebuie să câștigi fiecare dispută pentru a fi respectat. Alteori, însă, concluziile merg într-o cu totul altă direcție.
