Studiu: Controlul coercitiv al părinților, confundat cu disciplina. Cum afectează frica dezvoltarea copilului

Un copil „cuminte” nu este întotdeauna un copil educat cu blândețe. Uneori, ascultarea vine din frică. Un studiu citat de The Conversation atrage atenția asupra controlului coercitiv exercitat de unii părinți asupra copiilor: umilire, amenințări, izolare sau manipulare emoțională, practici prezentate adesea drept disciplină.

Cercetarea, realizată în Australia pe baza interviurilor cu 53 de adolescenți care au trecut prin diferite forme de violență în familie, arată că mulți copii ajung să trăiască ani întregi într-un climat de teamă fără să știe că ceea ce li se întâmplă poate fi abuz psihologic.

Disciplină sau control coercitiv?

Gabriela Marc, psiholog clinician și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, explică faptul că diferența dintre disciplină și controlul coercitiv nu este dată de severitatea regulilor, ci de experiența emoțională a copilului.

„Când un copil pare cuminte, întrebarea nu este cât de bine ascultă, ci cât de mult din sine a fost nevoit să tacă pentru a rămâne iubit. În multe familii, violența psihologică nu intră în casă cu numele ei real. Intră îmbrăcată în fraze aparent responsabile: «fac asta pentru binele tău», «o să-mi mulțumești când vei fi mare», «dacă nu te sperii puțin, nu înveți». Tocmai de aceea este atât de greu de recunoscut. Nu seamănă întotdeauna cu abuzul pe care ni-l imaginăm. Uneori seamănă cu grijă, cu autoritate, cu educație, cu intenții bune. Dar efectul asupra copilului nu este decis de intenția declarată a adultului, ci de ceea ce trăiește sistemul nervos al copilului în interiorul relației”, explică ea pentru „Adevărul”.

Semnele controlului coercitiv

Specialista arată că disciplina sănătoasă și controlul coercitiv pot produce, la prima vedere, același rezultat: un copil liniștit și ascultător. Diferența apare însă în modul prin care se obține acest comportament.

Conform spuselor sale, disciplina autentică îl ajută pe copil să își construiască treptat autocontrolul, discernământul și responsabilitatea. „Ea pune limite fără să rupă relația, corectează fără să umilească și transmite mesajul: «Comportamentul tău are nevoie de ghidaj, dar demnitatea ta rămâne întreagă.» În dezvoltarea sănătoasă, relația precede disciplina. Copilul primește limite în mod sănătos atunci când se simte în siguranță în legătură cu adultul care le pune. Controlul coercitiv urmărește însă altceva: obediența obținută prin frică. El nu îl învață pe copil de ce o limită este bună, ci îl obligă să se conformeze ca să evite umilința, furia, retragerea iubirii sau pedeapsa”, completează aceasta.

Un copil care tremură în fața părintelui nu învață responsabilitatea, subliniază psihologul. „Învață să detecteze pericolul înainte să fie văzut. Și între aceste două tipuri de învățare există o diferență care poate modela o viață întreagă.”

Confuzia între disciplină și abuz

Studiul publicat de The Conversation arată că mulți dintre adolescenții intervievați au crescut crezând că ceea ce trăiau era doar o formă de disciplină. Unii povestesc că erau bătuți, pălmuiți sau amenințați pentru a fi „învățați să respecte regulile”, iar ani la rând nu au știut dacă ceea ce li se întâmpla putea fi considerat abuz. Confuzia era alimentată și de faptul că astfel de comportamente erau privite ca normale în familie sau în comunitate și, uneori, justificate prin tradiții culturale ori religioase.

Comportamente toxice considerate normale

Gabriela Marc spune că există numeroase comportamente considerate încă normale în unele familii, deși ele pot reprezenta forme de abuz psihologic: „Printre comportamentele care pot depăși granița disciplinei și pot intra în zona abuzului psihologic se numără umilirea repetată, ironiile, poreclele degradante sau expunerea copilului la rușine, amenințările frecvente, inclusiv cele mascate în glume sau avertismente «educative», retragerile de afecțiune de tipul «Nu te mai iubesc dacă faci asta», controlul excesiv al emoțiilor, prieteniilor, intimității, alegerilor sau exprimării, mesajele care induc vinovăție și compararea constantă cu alți copii. Fiecare dintre aceste comportamente îi transmite copilului un mesaj devastator: nu doar că a greșit, ci că siguranța relației poate dispărea când nu corespunde.”

Efecte pe termen scurt și lung

„Pentru un copil, amenințarea relațională este resimțită adesea la fel de intens ca o amenințare fizică. Iubirea părintelui nu este, pentru el, un lux emoțional. Este condiția de bază a siguranței. Pe termen scurt, copilul poate deveni anxios, hipervigilent, retras, excesiv de compliant sau, dimpotrivă, aparent «dificil» și exploziv. Poate avea tulburări de somn, dureri de burtă, plâns frecvent, iritabilitate, dificultăți de concentrare sau o sensibilitate extremă la tonul vocii”, adaugă Gabriela Marc.

Pe termen lung, efectele pot coborî mult mai adânc: o stimă de sine fragilă, rușine toxică, nevoia compulsivă de a mulțumi pe toată lumea, dificultatea de a pune limite, frica de conflict, autoînvinovățirea, perfecționismul, atașamente nesigure sau relații în care persoana confundă intensitatea cu iubirea și controlul cu protecția, potrivit declarațiilor sale.