Sfârșitul domniilor fanariote: revenirea la domnii pământeni în 1822

Imperiul Otoman a pus capăt domniilor fanariote în urma unui șir lung de consecințe politice și economice ale administrației străine în Țările Române. Considerată o formulă salvatoare de către Sublima Poartă, domnia fanariotă, cel puțin în ultimul sfert de veac al duratei sale, a produs și mai multă corupție, instabilitate politică și regres economic în dauna Imperiului Otoman.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu și sfârșitul domniilor fanariote

Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu a fost punctul terminus al stăpânirii fanariote. Filiația domnilor greci cu Rusia țaristă și dezvoltarea unei rețele subversive anti-otomane în Peninsula Balcanică au contribuit la decizia sultanului de a reintroduce domniile pământene. De asemenea, solicitarea insistentă a boierimii române de a reveni la situația de dinainte de instalarea domnitorilor fanarioți a jucat un rol important. Memoriile către viziri și sultan au fost numeroase și au arătat starea disperată a societății românești din cele două Principate.

Memoriile boierilor și revendicările lor

Memoriile în 24 de puncte înaintate de delegațiile munteană și moldoveană conțineau ca revendicări: domnii pământene, corp de pază indigen (o forță de auto-apărare), izgonirea arnăuților, interdicția de a cumpăra bunuri imobile de către sudiți sau supuși străini din cele două principate, și dreptul autohtonilor de a ocupa slujbe și a avea privilegii.

Instalarea domnitorilor pământeni în 1822

În iulie 1822 au fost instalați noi domnitori pământeni: în Țara Românească, Grigore Ghica al IV-lea, iar în Moldova, Ioniță Sturdza. Primul provenea din marea boierime românească, cel din urmă din boierimea mijlocie. Ambii s-au confruntat cu opoziția familiilor de boieri, care au încercat să împartă puterea și conducerea administrativă, prin reclamații și memorii atât la Petersburg, cât și la Constantinopol.

Prioritățile domnitorilor pământeni

Domnitorii pământeni au avut ca prioritate normalizarea cursului vieții sociale și politice și ștergerea urmelor revoluției lui Tudor Vladimirescu. Abuzurile administrațiilor fanariote au fost un alt punct de îndeplinit, îndreptarea nedreptăților fiind un obiectiv greu de atins. Reforme instituționale cu adevărat nu au putut avea loc din cauza mandatului scurt și a situației internaționale nefavorabile din anii 1828-1829.

Schimbări în administrație și justiție

Totuși, în administrarea statului și în justiție s-au putut face câteva schimbări. Au fost epurați toți deținătorii greci de funcții publice, a fost micșorat numărul acestor funcții, iar domnitorul avea dreptul de a emite sentințe în pricini importante, oferind un mai larg acces la actul de judecată. În domeniul fiscal, aplicarea unui impozit pe venit, care îi cuprindea și pe marii boieri, a generat cele mai intense fricțiuni între domnitor și aceștia.

Încercări de reformă în Moldova

În Moldova, tentativa de reformare a statului a mers mai departe. Domnitorul Ioniță Sturdza a beneficiat de știința lui Ionică Tăutu, artizanul unui proiect de constituție – numită Constituția cărvunarilor – care reforma sistemul electoral și introducea drepturi și libertăți de inspirație iluministă franceză. Gruparea lui Iordache Rosetti Roznovanu în Moldova și Constantin Bălăceanu în Țara Românească au fost oponenții cei mai deschiși ai domnitorilor pământeni, considerând oligarhia boierească singura soluție de conducere.

Moștenirea domniilor pământene

Chiar dacă reformele nu s-au produs cu iuțeala dorită, meritul reinstaurării domniilor pământene constă în primele manifestări ale clasei politice de a propune un proiect de dezvoltare a statelor românești, de emancipare națională și de afirmare regională. Regulamentele organice au estompat într-o măsură aceste deziderate, abia anul 1848 a adus coagularea voinței și intențiilor care duceau la o țară unificată.